Un Paște cum nu a crezut că va avea vreodată. O mamă cu doi copii, din Odesa, întâmpină sărbătoarea Învierii, la sute de kilometri depărtare de casă. Irina Delikatna nu este în vacanță în România, ci s-a refugiat aici din cauza războiului. Și-a luat copiii cei mici cu ea și a plecat din Ucraina, din calea bombelor, lăsându-și acolo soțul, fata cea mare și părinții.
Anul acesta, nu va mai întâmpina Învierea Domnului ca până acum. De Paști, va fi departe de țara natală, de familie, va fi tristă și îngândurată, dar totuși cu speranța că războiul se va termina cât mai curând.
Chiar dacă nu este lângă ai săi, la Bârlad are o a doua familie, care i-a fost alături de când a călcat pentru prima oară în acest oraș. Familia profesorului Daniel Ștefănică, directorul Școlii „Vasile Pârvan”, le-a oferit ei și copiilor săi o casă spațioasă, cu curte, hrană și tot ce le trebuie pentru a nu duce lipsă de nimic cât timp rămân în România.
Chiar dacă e destul de puternică, Irina are momente când e cuprinsă de deznădejde. A trecut prin cea mai mare încercare a vieții sale și a trebuit să aleagă contra cronometru. A avut la dispoziție doar două zile ca să se gândească ce să facă, să rămână la Odesa sau să plece peste graniță și să își pună la adăpost copiii.
„În această noapte e Învierea. Ne-a prins sărbătoarea pe drumuri, ca refugiați. Sunt creștină, dar nu știu dacă voi putea merge la biserică la slujba de Înviere. Mă rog ca Dumnezeu să lumineze mințile celor care au pornit războiul și să aducă pacea. Știu sigur că nu voi face cozonaci, așa cum coceam acasă în preajma Paștelui, nu am starea necesară. Sunt confuză, încă nu realizez ce se întâmplă. Nu știu cum să reacționez. Avem tot ce ne trebuie și mulțumesc domnului Daniel Ștefănică pentru mâna de ajutor pe care ne-a întins-o. E bine, avem condiții, e cald în casă, avem hrană în frigider, mai gătesc și eu, dar nu avem liniștea aceea interioară, din cauza incertitudinii în care trăim acum. Timotei, fiul meu care este în clasa întâi, mă întreabă mereu ce se întâmplă, când plecăm acasă. Miroslava, fiica mea care este în clasa a cincea, s-a închis în ea, câteodată se uita pe internet și vede ce se întâmplă cu Ucraina. Nu vorbește despre război, dar se vede că suferă pe ascuns. Îi este greu să fie departe de tatăl ei, de sora ei, de familia ta lărgită, de prieteni și de locurile în care a trăit până mai ieri fericită.„, a mărturisit Irina.
Pentru a uita de situația grea prin care trece, Irina își umple ziua cu tot felul de treburi. Are grijă de copiii săi, îi duce și aduce de la Școala „Vasile Pârvan” unde învață, gătește ca la ea acasă, piureuri, supe, hrișcă, grâu, cartofi, friptură și încearcă să-i facă pe copii să nu simtă prea mult depărtarea de casă.
Pe timp de pace, Irina, o femeie de 42 de ani, era economist în domeniul turismului. Avea o viață tihnită. Împreună cu soțul instalator se descurca bine cu banii, își creștea frumos cei trei copii. Soțul și fata cea mare au rămas în Odesa, la fel ca și părinții ei, care trebuie să îi îngrijească la rândul lor pe bunicii bătrâni și bolnavi.
Sora Irinei a plecat din calea războiului într-o zonă mai sigura din Ucraina, dar Irina a ales să plece în România prin Republica Moldova. A fost forțată de împrejurări pentru că, la începutul lunii aprilie, Odesa devenise ținta bombardamentelor rusești.
„Nu am vrut să plec de acasă, din orașul și țara mea, dar mi-a fost teamă după ce președintele Zelensky a anunțat că se așteaptă bombardamente grele în Odesa. Tata, mama, sora, mi-au spus să plec cu copii departe de aceste orori ale războiului. Sora mea a plecat într-o altă zonă a Ucrainei, iar eu, spre Republica Moldova, de unde am plecat mai departe spre România. De la granița cu România am luat trenul. Am vrut sa-l iau în direcția Iași, dar m-am urcat în alt tren. Am ajuns la Focșani și am luat legătura cu o prietenă a mea, care se afla la Bârlad. Am vorbit cu ea în tren și mi-a spus să vin la Bârlad. Am ajuns în orașul dumneavoastră împreună cu un domn de aici, cu care m-am întâlnit la Focșani în gară. Sunt la Bârlad cu copii mei din 6 aprilie. Soțul meu a rămas să lupte, să-și apere țara. Vorbesc cu el de câteva ori pe zi și, sincer, mi-e teamă dimineața să sun de frică să nu aflu că s-a întâmplat ceva rău cu el sau cu ei dragi. Mă doare că fata cea mare, de 21 de ani, a ales sa rămână la Odesa, dar a fost dorința ei, nu am putut să mă împotrivesc. Luna aceasta, a fost ziua ei de naștere și pentru prima oară nu am fost alături de ea la zi aniversară. E foarte greu, dar mă rog la Dumnezeu să se sfârșească războiul și să mă întorc acasă. Blocul meu este încă în picioare. Îmi vreau viata înapoi.”, a adăugat Irina.
Nu știe cât va rămâne în România, dar vrea să se întoarcă în țara ei de îndată ce războiul se va fi sfârșit. E posibil să mai rămână aici o lună, două, sau mai mult.
Și-ar dori un loc de muncă pentru a câștiga bani pentru ea și cei din Ucraina, dar și pentru a mai uita de necazuri. În pragul Sărbătorilor Pascale, ține să mulțumească tuturor românilor care au ajutat-o pe ea și copiii ei, tuturor bârlădenilor care au primit-o cu omenie.
Mulțumește familiei Ștefănică, profesorilor de la Școala Gimnazială „Vasile Pârvan”, unde copiii săi învață câteva ore pe zi, în paralel cu lecțiile online predate din Ucraina, atunci când școlile nu sunt bombardate.
Cel mai mult însă dorește să le spună tuturor oamenilor că abia acum a înțeles cât de prețioasă este pacea.
„Eu cred că popoarele nu realizează cât de importantă este pacea, până când nu ajung să se confrunte cu conflicte armate, așa cum se întâmplă în Ucraina de două luni. Până acum priveam la televizor documentarele despre război cu oarecare detașare, dar acum impactul acestor imagini este înzecit, pentru că sunt pusă în fața unei realități crude. Acum simt pe propria piele ce înseamnă războiul și cât de prețioasă este pacea. Până ieri, era un cuvânt și atât. Acum are pentru mine o semnificație uriașă. Prețuiți, oameni buni pacea și rugați-vă să nu cunoașteți vreodată ororile războiului.”, a declarat Irina Delikatna.
