Un centru de zi pentru șah și dans, în locul unui cămin pentru bătrânii din Bârlad. Atât s-a putut

Bârladul nu are nici astăzi un cămin pentru persoane vârstnice construit prin implicarea Primăriei. În schimb, administrația locală a găsit o soluție, cel puțin pe hârtie, pentru problemele seniorilor: un centru de zi. Pentru că, nu-i așa, dacă sute de bătrâni sunt bolnavi și singuri, fără resurse, măcar pot veni să joace o partidă de șah, să dea cu zarul la table, să socializeze sau, de ce nu, să învețe câțiva pași de dans.

Este greu de spus cât de mult răspunde această investiție nevoilor reale ale vârstnicilor din Bârlad, dar este clar că arată bine într-un proiect european și, eventual, într-un pliant electoral.

Centrul de Zi din strada Nicolae Tonitza, construit cu fonduri europene și cu o contribuție de la bugetul local, poartă numele lui Ioniță Titinaș, călugărul bârlădean care, în secolul al XIX-lea, strângea bani pentru a-i ajuta pe oamenii săraci și bolnavi.

O ironie a sorții face ca numele unui om preocupat de cei aflați în nevoie să fie pus pe o clădire în care accesul este condiționat de faptul că beneficiarul trebuie să fie independent sau cel mult semiindependent. Cu alte cuvinte, exact cei care au cea mai mare nevoie de sprijin nu prea se califică.

Poate că numele lui Titinaș ar fi fost mai potrivit pe un cămin pentru vârstnici construit de la zero în Bârlad. Dacă imobilul abandonat din cartierul Munteni nu mai corespunde normelor actuale pentru această destinație, administrația ar fi putut măcar să încerce să găsească o soluție. Un proiect nou, o reabilitare, o reconversie. Orice, numai să nu rămână încă o clădire în paragină.

A trecut mai bine de un an și jumătate de la inaugurarea Centrului de Zi, iar deschiderea propriu-zisă a avut loc abia anul acesta, la 1 septembrie. Numai că, după atâta timp și atâta festivism administrativ, beneficiarii nu se înghesuie. Și există și un motiv simplu: o parte dintre cei care ar avea nevoie de astfel de servicii nu îndeplinesc condițiile.

La centru sunt acceptate persoane care au vârsta legală de pensionare, nu suferă de boli contagioase sau afecțiuni psihice și nu sunt încadrate în gradele de dependență I A, I B și I C. Sunt admise doar persoane independente sau semiindependente.

Cu alte cuvinte, trebuie să fii suficient de în vârstă ca să ai nevoie de centru, dar suficient de sănătos ca să nu ai prea multă nevoie de el.

Dosarul de înscriere nu este nici el tocmai o formalitate. Doritorii trebuie să vină cu acte, inclusiv adeverință de la medicul de familie, anamneză, aviz epidemiologic și recomandare pentru frecventarea centrului. Pentru un om în vârstă, singur și cu probleme de sănătate, drumul până la o partidă de șah poate deveni, astfel, aproape la fel de complicat ca un dosar pentru o investiție europeană.

Cum beneficiarii sunt puțini, Direcția de Asistență Socială are acum misiunea de a-i convinge pe pensionarii din Bârlad că merită să vină la centru. Să socializeze, să participe la activități culturale, la cursuri de dans și la șezători. Evident, fără alcool înainte sau în timpul activităților.

Problema este că asemenea activități există deja în oraș, la CARP, la Sindicatul Pensionarilor și în alte locuri unde pensionarii s-au obișnuit să se întâlnească. Iar publicul care participă constant este, în mare parte, același grup restrâns de bârlădeni, majoritatea femei, care probabil se va regăsi și aici.

Așadar, întrebarea este simplă: pentru cine a fost făcut centrul și cât de mare era, de fapt, această nevoie?

A meritat efortul administrației locale să contribuie financiar la proiect, să suporte ulterior angajări și utilități pentru un obiectiv care riscă să fie folosit de un număr redus de persoane? În actualul context social și economic, care este eficiența reală a investiției?

Primăria a accesat proiecte europene cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Important era să vină banii și să poată fi bifat proiectul. Că orașul avea alte priorități pare să fi fost un detaliu secundar. Angajații au primit sporuri de 40%, bugetul local a suportat cofinanțări, iar beneficiile investiției sunt, cel puțin deocamdată, rezervate unui segment foarte restrâns de bârlădeni.

Cu tot respectul pentru persoanele vârstnice sănătoase, active și dornice să danseze, să joace șah sau să participe la șezători, este greu să nu vezi în această investiție un moft administrativ ambalat frumos în limbaj european. Un centru nou arată excelent în fotografii. Mai ales înainte de alegeri.

Zilele acestea însă, realitatea de la fața locului era ceva mai puțin spectaculoasă. La Centrul de Zi era liniște. Prin ușa întredeschisă se vedea un spațiu aproape gol, câteva aparate de kinetoterapie aduse de la fostul Centru de Loisir, aparent mai degrabă pentru a-și găsi un loc de depozitare decât pentru a fi folosite, iar la geam stătea asistenta medicală, în așteptarea beneficiarilor.

Mai grav este că, în timp ce se investește într-o clădire pentru activități de socializare, o altă clădire importantă pentru zona medico-socială, cea din cartierul Munteni, a fost abandonată. Mulți bârlădeni consideră că renunțarea la aceasta a fost o greșeală și că Primăria ar fi trebuit să caute soluții pentru reamenajarea ei sau, cel puțin, pentru transformarea într-un obiectiv cu aceeași destinație medico-socială.

Iar în strada Nicolae Tonitza, pe locul fostei centrale dezafectate, poate că orașul ar fi avut nevoie de altceva. De exemplu, de o parcare supraetajată. Mai ales că în partea opusă au fost demolate garajele construite și deținute legal. Ar fi fost o investiție ceva mai puțin festivă, dar poate ceva mai utilă.

În fond, aceasta pare să fie problema Bârladului: nu lipsa proiectelor, ci lipsa unei ierarhii clare a priorităților.

Orașul primește ceea ce administrația reușește să finanțeze, nu neapărat ceea ce are nevoie cel mai mult.

Iar când bătrânii care abia se descurcă singuri nu au un cămin în care să fie îngrijiți, poate că dansul și șahul puteau rămâne, pentru început, la capitolul „mai vedem”.